Umbrela
Nu i-am putut zâmbi. Îmi clănțăneau dinţii şi orice tentativă de a deschide gura s-ar fi transformat în rânjet. Era şi ea zgribulită dar ochii, de-un albastru dezghețat, erau calzi. O geantă îi atârna greu de gât dar păşea drept ca şi cum Atlas ar fi pus şi el umărul la toate problemele lumii acestei puștoaice. Părea că nu se teme de nimeni şi nimic, iar maşina care a trecut razant zburlindu-i părul nu a făcut-o să tresară. Am pus capul în gulerul gros al hainei şi am dat să trec mai departe. Privirea mi-a alunecat apoi spre umbrela imensă de-un verde crud ce i se legăna pe braţ. Cerul dimineţii era senin imperturbabil, iar fulgi n-am mai văzut de-un an. Şi totuşi, alegerea umbrelei mi se părea justificată. E foarte posibil ca şi azi să plouă la tine-n suflet.