Vizualizaţi secţiunea De Anima
Scria versurile literă cu literă.
Dacă nu ai fi ştiut că are între degete un stilou ai fi zis că metaforele îi picură una câte una din vene şi că fiecare bătaie a inimii pune câte-o virgulă, câte-un punct.
Cuvintele străluceau mai tare pe întuneric şi înfloreau sub luna nouă. Semnă poemul fără să clipească şi îşi vându sufletul fără ca cineva să observe. Dimineaţa veni rece şi atunci teama că toate literele din lume nu vor mai încăpea în numele ei îl înfioră pentru ultima oară.
Cică era odată ca niciodată, pe când se potcovea purecele cu 99 de ocale de fier şi tot i se părea că e mai uşor decât bacalaureatul, era, dragii mei, un sat. Iar satul era undeva în munţi, cam pe unde se îngână azi agroturismul cu defrişările ilegale. Şi în satul ăsta locuia o babă. Şi cică babei ăsteia îi zicea Baba Dochia, şi n-are rost să vă explic eu cum era, că dacă nu ştiţi cum e o babă, n-aţi pierdut mare lucru. Şi dacă vreţi să aflaţi neapărat, întrebaţi prin jur cum e o soacră. Şi veţi afla. Iar Dochia asta nu era o babă oarecare, nu! Asta era hireatică rău. Şi acră, şi dospită! Ar fi făcut ea multe rele la copii, dar din fericire locuia la casă, nu la bloc.
Şi se făcea că baba asta, neavând ea prunci de-ai ei, fiind stearpă, avea o fată vitregă, mai mult de suflet decât de sânge, pe care o ţinea să o ajute la treburi. Bărbatul îi murise babei, poate de urât, poate de bucurie, sătul să lucreze pentru averi deşarte. Baba, însă, nu se plictisea. Ţinea oi, avea pământ, vindea lână şi brânză, ce mai, antreprenoriat rural! Iar cum pe acele vremuri nu rula nici Inimă Sălbatecă şi nici nu se mergea (încă) la biserică baba avea o singură sursă de divertisment: să facă fetei sale vitrege viaţa un iad! Şi să vă spui….
Bunăoară se gândi baba într-o zi de la sfârşitul iernii că vrea ea să împletească un pulovăr de firmă care să-i ţină de cald pe sub cojoc. Şi cum nu erau suficient de multe treburi de făcut prin casă, că nu dăduse încă ghiocelul, luă baba nişte lână de la o oaie neagră şi chemă fata:
- Fata mamei, ia du-te tu cu lâna asta la râu şi spal-o, că am eu trebuinţă de nişte lână albă curată să-mi fac un pulovăr. Dar repejor, să nu ne prindă primăvara! Hai, te-ai intors deja?
Porni iute fata cu opincile prin zăpada care dădea să se dezgheţe. Drumul până la râu era înfundat rău, şi i se făcură repede bujori în obraji. Dacă te uitai în ochii fetei ai fi putut jura că are lentile de contact, dar nu te puteai uita, că avea gene lungi şi păşea sprinten cu ochii în pământ, cum fac şi azi fetele cuminţi. Ajunse fata harnică la râu şi se apucă să frece cu spor lâna, ca un copil ascultător ce era. Avea şi o leacă de leşie, cu care freca din când în când lâna. Ştia şi ea, cum ştii şi tu, bre citiorule, că lâna neagră nu o faci albă nici cu Dero, nici la microunde. Mâinile îi degerară degrabă, că apa de râu de munte e rece şi vara, necum iarna. Lacrimile porniră să o doboare şi, de la o vreme, copila puse capul în piept şi porni a plânge tăcut. Să meargă acasă îi era frică, ştia ce o aşteaptă de la scorpia de mumă-sa! Să mai stea … o scuturau frigurile. Trecură clipe sau poate ceasuri când simţi o atingere caldă pe umăr şi auzi o voce răspicată:
- De ce plângi, draga mea?
Fata întoarse capul şi văzu lângă ea un fecior înalt, cu cizme de pe la oraş, dar cu pieptar colorat, ca pe-aci pe la noi, prin Suseni.
- Plâng, cum să nu plâng, că mă bate mămuca de mă duc acasă cu lâna nespălată! Îi trebuie mămucăi negreşit lână albă, pentru dânsa. Uite, o frec de dimineaţă şi nici vorbă să se albească! mai spuse fata printre sughiţuri.
- Dar nu crezi că ai spălat-o destul? De ce te chinui? zise feciorul după o clipă de gândire. Mai albă de-atât nu poate fi!
- Apoi că bine zici, dar cum să mă duc acasă cu lucrul nefăcut?
- Cum nefăcut? Crezi că lâna asta nu-i bugăt de albă???
Fata strâmbă din sprâncene, crezând că feciorul face haz de năcazul ei. Dar văzu pe faţa lui că nu-i vine să râdă, doar de-un zîmbet ce-i mijea în colţul gurii. Şi când se uită mai bine la lână, ce să vezi??? Minune minunată! Albă ca laptele de doică! Să nu-ţi vină să-ţi crezi ochilor! După o clipă de nedumerire se întoarse către fecior să-ntrebe dar, ia-l de unde nu-i!!! Cum venise el, tot aşa şi dispăru. Ce-i de făcut??? Puse repede lâna într-o cotarcă şi, ţuşti, cu pas vesel spre casă.
Mamăăăă, mamăăă! Baba se învârtea prin casă râzând în sinea ei, când intră fata.
- Uite mămucă, am spălat lâna, te poţi apuca de treabă! zise ea sfios şi puse, cum îi era obiceiul, ochii în pământ. Doar noi ştim că sub genele-i negre strălucea o luminiţă, numai bună de pus pe cer într-o noapte senină.
Baba înghiţi în sec, întoarse lâna pe toate părţile, dar nu îndrăzni să zică nimic, că ştia şi ea că şiretenia prinsă nu te-ntoarce din drum. Aşa că îşi văzu de ale ei, jurând în gând să îi plătească fetei cu dublă măsură. Dar una peste alta nu-şi putea scoate din cap cum făcuse fata de albise lâna neagră! Că doar era sigură ca excedentul bugetar elveţian că îi dăduse lână de la o oaie neagră. Măi, măi!!!
A doua zi, dis de dimineaţă, Baba Dochia se trezi cu gând rău. Învârti repede oalele pe sobă, trebălui trebuşoarele prin ogradă şi apoi se trânti pe laiţă într-o rână începând a se văita.
- Vai, vai, zilele şi păcatele mele! Vaai, vaai!
Fata se trezi degrabă şi sări, ca o copilă grijulie ce era, să vadă care-i era baiu’!
- Copila mea, mi-e rău de mor! Mor şi nu ştiu altceva! Vaaai Tulvaaaai, Doamne!
- Ce să fac, mămucă, ce să îţi dau? întrebă ea speriată. Pesemne uitase deja de ziua dinainte, şi-i trecuseră toate, că aşa e tinereţea, repede trece peste toate şi nimic nu o răpune.
- Copilă, am mare trebuinţă să mănânc nişte fragi! De la nimic altceva nu îmi trece, dar dacă te duci la pădure şi îmi aduci o cană de frăguţe proaspete, sigur are să-mi treacă! zise baba cu voce stinsă, privind ştrengăreşte pe la colţul ochiului, să vadă dacă a ticluit bine povestea.
- Mamă dragă, de unde să aduc eu iarna fragi??? E frig de crapă pietrele! N-a ieşit verde!
- Du-te şi adă-mi, din piatră sau din vânt, că altfel nu ştiu ce fac. Mor şi nu alta! Că dacă îmi aduci frăguţe, sigur are să-mi treacă!!
Porni iar fata cu opincile prin zăpada care dădea să se dezgheţe. Drumul spre pădure era înfundat rău, şi i se făcură repede bujori în obraji. Călcă degrabă prin nămeţi, care între copaci nu apucaseră nici măcar să se destrame. Umbla de bezmetică, privind cu ochii în gol, că ştia bine că nu are ce să se uite după fragi! Nu apăruseră nici muguri de frunză, d-apoi să fie fructe! Hălădui o vreme printre copaci si când o dovediră puterile căzu în genunchi, cu opincile ude, şi porni a plânge încetişor. La o vreme vântul parcă sufla mai călduţ printre crengi şi, dintr-o dată, tresări auzind în spatele ei o voce cunoscută:
- De ce plângi, draga mea?
Fata întoarse capul şi văzu lângă ea pe feciorul de ieri, acum zâmbind şi purtând peste pieptar o haină neagră, simplă, cam ca pe la noi, pe-aici, prin sat, cum poartă feciorii neînsuraţi care-au fost la lucru în Spania.
- Vai, m-a trimis mămuca să aduc frăguţe, şi cum să nu plâng, sunt necăjită tare, cum şi de unde să aduc fragi dacă nu a dat încă iarba!! Îi trebuiesc negreşit frăguţe lu’ mămuca, altfel moare! Şi nu mă pot întoarce cu mâna goală! răspunse ea dintr-o suflare, uitând pesemne că deunăzi îşi promisese să-i mulţumească şi să-i sărute mâinile binefăcătorului ei care o ajutase minunat cu lâna.
- Hehe, pentru atâta plângi tu, fată frumoasă, fată străină! Păi îţi zic eu că numai ce-am văzut colea, la doi paşi, lângă stejarul acela bătrân, după o mână de muşchi, frăguţe dulci şi roşii ca bujorii tăi! Ia du-te de vezi!
Sări fata într-un suflet şi, din doi paşi, ajunse la stejarul cu pricina. Ce să vezi??? Minune! Cât să fi aruncat un pumn de grăunţe la găini aşa erau împrăştiate în zăpadă câteva fire de fragi, sclipind roşietice în lumina unei raze de soare ce răzbătea printre crengile grele ale pădurii bătrâneşti. După o clipă de nedumerire se întoarse către fecior să-ntrebe cum de găsi el fragi iarna, dar, ia-l de unde nu-i!!! Cum venise şi ieri şi azi, tot aşa dispăru ca şi cum n-ar fi fost. Ce-i de făcut? Culese cu grijă frăguţele, fir cu fir, într-un colţ al năframei, şi se puse pe drum, să nu se lase aşteptată de mămuca! Intră cu pas vesel în casă şi aşeză fraguţele în poala babei. Dochia, fi-i-ar zilele acre şi nopţile lungi, amuţi la văzul acestei isprave. Luă un fir de frăguţă, îl puse pe limbă, şi uită de răutate o clipă la dulceaţa fructului. Nu-i venea să-şi creadă ochilor! Ce vrăjitorie o mai fi şi asta??? Ar fi suduit şi ar fi căznit fata să afle. Dar nu îndrăzni să zică nimic, că ştia şi ea că şiretenia prinsă nu te-ntoarce din drum. Una peste alta, se făcu că-şi vine în simţire după ce îmbucă toate frăguţele, şi apoi se ridică în capul oaselor şi zise:
- Pesemne că a venit primăvara, de vreme ce au dat fragii! De mâine mă gătesc să duc oile în munte!
Fata îşi puse ochii în pământ, sfios, înnodă iar la gât năframa şi zise cuminte:
- Cum spui tu, mămucă, tu le ştii toate mai bine!
Dar în sinea ei gândul îi fugi la feciorul cela din pădure şi de la râu, fără de care acum pielea ei ar fi fost în băţ. Iar gândul la acela o îmbujoră, şi scăpă un zâmbet în colţul buzelor fierbinţi. Dar din fericire Baba Dochia nu văzu zâmbetul acela, era prea dornică şi bucuroasă că pornea în munte, călătorului îi şade bine cu drumul şi bogatului îi luminează zilele gândul la sporit averea. C-aşa-s părinţii, şi cei vitregi şi cei dulci, nu au ochi pentru zâmbetele copiilor când ochii şi degetele le scapără către arginţi şi bucate.
Porni a doua zi Baba Dochia la drum cu oile, cu noaptea în cap. Ziua era deja lungă şi drumul, deşi urca într-una, parcă e mai uşor şi mai scurt dacă te duce undeva. Fata îi pregati de dimineaţă un desag cu de-ale gurii bucuroasă şi ea că, până să se întoarcă mămuca, va avea vreo doua zile de linişte. Era încă răcoare sub cerul senin al dimineţii, şi Baba îmbrăcă cu grijă cele 12 cojoace din poveste. Şi pe-aci ţi-e drumul!
Ei bine, vă întrebaţi poate boieri dumneavoastră cine era feciorul acela şi ce treburi învârtea el pe drum cu fete plângăcioase şi sperioase? Mă mir că nu m-aţi întrebat mai devreme. V-o fi fost ruşine. Ei bine feciorul acela nu era fecior de rând. Acela era Mărţişor-Martie şi el, de-mpreună cu ceilalţi 11 fraţi ai săi, rânduiau zilele şi vremurile, cum era aşezat din vechime, de pe vremea când Bunul Dumnezeu şi Sf.
Petru mai umblau încă printre oameni. Şi vegheau, fiecare, ca lucrurile bune să se întâmple oamenilor buni, iar cele rele să fie uitate. Şi dacă văzu Mărţişor că Baba Dochia porni la drum cu iarna în cap, ce-i veni lui în gând? Luă el o zi dintr-aceea de la capătul lunii şi sub cerul senin şi curat dădu drumul la nişte călduri şi nişte arşiţe. Şi făcu o zi frumoasă ca ziua de azi, de să mă pomenesc ieşit la plimbare în tricou cu mânecă scurtă, nu altfel! Şi ce crezi, că pe Baba Dochia, care urca la deal, cu 12 cojoace în spinare, nu o treceau căldurile?? Ai, şi încă cum!!! Şi cum urca ea, cum se încingea mai tare! Şi cum se încingea, cum sufla mai greu! Şi începu să arunce cojoacele, unul câte unul! Şi pe când ajunse în munte, la stâna de anul trecut, era deja în cămaşă şi atât, de i se vedeau pe sub mâneci urmele tinereţii!!! Şi râdea baba la soare, că sub soare au loc să râdă şi babele hâde ca şi copilele frumoase. Şi se bucura, că toată suflarea se bucură când e soare şi când pleacă iarna. Cam cum ne bucurăm toţi când cade guvernul. Prinse baba a ţopăi şi a dănţui. Şi nici prin gând nu avea să-i treacă ce-i ticluise prin gând Mărţişorului. Că acesta pornise de căută pe frate-su, Făurar-Febuarie.
- Bre, Făurar, eşti ocupat? Ia hai la o vorbă.
- Vin, cum să nu vin, frăţioare! Că ce-am de lucru? Că doar n-am livrări, fac numai management şi studii de caz toată ziulica.
- Apoi frate, am eu o trebuşoară de-a mea, ajută-mă, că nici eu nu te-oi uita!
- Zi, frate, n-o mai lungi!
- Îmi sunt de trebuinţă vreo 2-3 zile de la tine, dintr-acelea mai geroase.
- Pentru atâta îţi făceai griji? Păi, frate, ia zile câte vrei, că am destule! (De bunăseamă de atunci a rămas februarie cu mai puţine zile decât celelalte luni).
- Ţi le-oi da înapoi în anii bisecţi! mai zise peste umăr Martie plecând.
- Ce să mai îmi dai? Tot mi le-a şterge de tot papa Grigore! făcu un spirit de glumă Februarie.
Dar ce vorbim noi aici e din alte vremuri, să ne întoarcem la Baba Dochia. Pe care, vă amintiţi, am lăsat-o pe munte, socotindu-şi oile şi razele de soare. Cum socotea ea averile, se făcu dintr-o dată un frig, de-ţi clănţănea TVA-ul! Şi ţinu câteva zile, că pesemne Mărţişor slobozise zilele luate de la Făurar. Şi ţinu frigul vreo 3 zile, cam cum ţin de-atunci gerurile din zilele babelor. Să ne amintim toţi de toate babele reci din lumea asta. Ei, şi frigul acela o prinse pe Baba Dochia în munte şi o îngheţă de o împietri în răutatea ei. Şi împietrită rămase, undeva pe o creastă. Şi nu se mai coborî baba din munte ca să-i facă zile fripte fetei.
Iar fata, moştenind şi averea babei dobândi linişte şi un trai împăcat, fără necazuri. Şi ea ştia, în adâncul sufletului, cine e binefăcătorul ei. Şi pentru că nu putea să spună la lume, s-a gândit ea să-l pomenească altfel. Şi-apoi a luat un bănuţ găurit şi l-a purtat în piept, legat cu un fir alb ca lâna cea albită, şi cu un fir roşu ca frăguţele cele împrimăvărate. Şi de-atunci au purtat în piept şi alte fete fire albe şi roşii ca să le aducă aminte de cine le e drag. Şi i-au zis mărţişor.
Şi-am mai auzit eu de la nişte drumeţi că dacă urci în munte, undeva sus de tot, pe-o culme, e aşa, o stâncă, la care dacă te uiţi cu atenţie, parcă aduce a femeie prinsă într-o bucurie nebună. Şi rea. Dar s-ar putea ca toate astea să fie doar vorbe. Că dacă n-am văzut cu ochii mei, nu pot zice.
Şi-uite aşa v-am zis poveste-aşa, că mai cu folos v-a fi decât să vă uitaţi la ştiri. Şi-acum hai, în pat, că v-o fi somn.