Cavaleria rustică
Puhoiul de cuvinte gonea de ceva vreme când l-am zărit la orizont. Pe gulerele albe ale cailor picăturile de sudoare străluceau sticlos lăsând doar bănuiala gândului mat de sub căpăstru. La un semn cavalcada se prăvăli în vale. Goneau într-un şir bănuit, urmărind nişte cercuri concentrice pe care nu le mai vedeai terminându-se. Din când în când câte-o virgulă sau câte-un verb îşi pierdeau echilibrul, dar cu un icnet scurt substantivul articulat din faţă îi trezea pe toţi, readucându-i la Ordine. Pe negândite, o sudalmă ridică mâna de la şold şi întinse praştia. Piatra ţâşni scurt, curbându-se sub greutatea frustrării, şi câteva clipe se făcu nevăzută. Călărețul din frunte cabră calul şi se înfioră o clipă. Privi trist spre omul din centru. Poetul zâmbea şi-l privea în ochi cu liniștea unuia ce părea că se plimbă nestingherit pe Câmpiile Elizee. Piatra nu mai apăru nicicând și cavaleria se mistui în zare, ca și cum n-ar fi fost decât un vis.